Se ştie că teatrul grec s-a născut din imnurile - cântate în cor în cinstea lui Dionisos, venerat de ţărani că divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor şi ogoarelor roditoare. La sărbătorile lui Dionisos, după ritualurile ceremoniale menite să obţină din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cântece şi dansuri. Cântăreţii, purtând măşti de ţap (care în limba greacă se numeşte „tragos”, de unde cuvântul „tragedie” – „cântecul ţapilor”, înfăţişau făpturile legendare de sileni şi satiri, prietenii lui Dionisos. Condus de un „corifeu”, corul întina imnuri de laudă, întrerupte de naraţiunea unor episoade din viaţa zeului. Apoi corul s-a împărţit în două semicoruri cântând alternativ, în frunte cu doi corifei care-şi dădeau răspunsuri unul altuia. În momentul când unul din corişti a răspuns corului şi corifeilor prin cuvinte atribuite zeului, ca şi când el însuşi ar fi fost Dionisos, în acel moment a apărut de fapt primul actor. Faptul (legat de numele poetului semilegendar Thespis) s-a petrecut când Pisistrat, tiranul Atenei, a organizat aici cele dintâi spectacole teatrale, în anul 534 î.Hr.
De acum înainte drumul teatrului era dechis. În curând, legenda lui Dionisos va fi înlocuită cu subiecte luate din trecutul istoric sau legendar al „oamenilor”, vor apărea măştile reprezentând tipuri umane, coriştii şi actorul vor urca pe o estradă spre a fi văzuţi de public şi, în fine, Eschil va introduce al doilea actor.
Corul, acest sâmbure originar din care s-a născut tragedia reprezenta "vocea poetului” sau glasul conştiintei cetăţeneşti a publicului. Prin cuvintele sale (uneori recitate, alteori cântate), corul dădea explicaţii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau să se desfăşoare pe scenă. Corul era un fel de „actor colectiv” care, prin intervenţiile şi dansurile sale mimice de mare expresivitate, sporea estetica, grandoarea şi dramatismul spectacolului.
Sensul social înalt al tragediei greceşti apare pentru prima dată, în toată forţa sa, la Eschil (526 -456 î.Hr.).
Luptător la Maraton şi Salamina, unde grecii au învins colosul persan, Eschil a fost martorul ocular al celor mai grele dar şi mai glorioase momente ale ţării sale. În cei 71 de ani ai vieţii, Eschil a scris peste 90 de tragedii şi drame cu satiri şi a cunoscut 13 triumfuri la concursurile teatrale. Ni s-au păstrat numai 7 tragedii eschiliene, în fruntea cărora stau „Prometeu înlănţuit” şi trilogia „Orestia”, singura trilogie completă pe care ne-a lăsat-o antichitatea.
În „Poetica” sa Aristotel subliniază marile merite ale lui Eschil, de a fi introdus al doilea actor şi de a fi micşorat în importanţă corul. Astfel, Eschil a redus lirismul tragediei, a pus accentul pe dialogul actorilor şi deci a dat tragediei un puternic caracter dramatic. Aceste rezultate le-a obţinut poetul progresiv, în „Rugatoarele”, în „Persii” şi în „Cei şapte în faţa Tebei”.
Ideea responsabilităţii umane este prezenţa în trilogia „Orestia”, tragica poveste a asasinării lui Agamemnon de către soţia sa Clitemnestra şi a pedepsirii crimei de către fiul lor Oreste, ajutat de sora sa Electra. În perioada când vechile familii aristocate erau în declin sau se prăbuşeau, erau foarte răspândite legende despre pieirea unor întregi familii, ca cele ale Pelopizilor sau Labdacizilor. În „Orestia”, Eschil ţine să arate însă că asemenea nenorociri sunt pricinuite nu de voinţa zeilor, ci de necinstirea şi de crimele oamenilor. Eschil dărâma vechiul şi sumbrul cult al domniei Destinului implacabil, subliniind valoarea liberei personalităţi umane şi a justiţiei.
Tragediile sale dădeau ultima lovitură instituţiilor şi concepţiilor vechi, creând în literatură un nou tip uman: tipul omului care cutează să lupte împotriva anumitor credinţe şi idei religioase, tinzând cu hotărâre să-şi însuşească o conştiinţă şi o voinţă liberă, pentru că se recunoaşte responsabil de actele sale.
Aceste idei, cărora „părintele tragediei” le-a dat o formă şi forţă artistică impresionante, erau idei pe care le frământa noua societate a Atenei, şi pe care le vor duce mai departe în operele lor ceilalţi doi mari tragici greci Sofocle şi Euripide.
