Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 -406 î.Hr.) este şi cel mai apropiat de sensibiliatea noastră contemporană. Cu toate că autorul celor 78 de tragedii şi drame cu satiri (din care ne-au rămas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordaţi decât la 5 concursuri. Căci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un răzvrătit, care afirma că toţi oamenii sunt de la natură egali: „Aceeasi Mamă Natură” spunea Euripide „a dat tuturor oamenilor aceeaşi înfăţişare; aşa încât nici un om n-are nimic care să-l deosebească de ceilalţi oameni; nobili sau oameni de rând, cu toţii avem aceeaşi obârşie”. Sau în alt loc: „Adeseori cinstea o poţi găsi mai uşor la oamenii simpli”. În tragediile sale Euripide dădea unor figuri de ţărani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor măreţi eroi legendari; pe zei îi prezintă ca pe nişte sperjuri şi seducători vulgari; iar în tragedia Electrei rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoiaş ţăran micenian.
Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii şi insulte, pentru că îndrăznea să trateze „curajos şi într-un spirit înaintat” problemele noi ale vremii. Statul atenian era în declin, Atena îşi pierdea hegemonia absolută pe mare, expediţia sa militară în Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii înşelau mulţimea, îmbogăţiţi de război sfidau pe toată lumea, iar filozofii exponenţi ai aristocraţiei făceau apologia forţei brutale. În aceste împrejurări scrie Euripide piesa sa „Ciclopul”, singura dramă cu satiri ce ne-a rămas din antichitate, în care satirizează, caricatural, toate aceste primejdioase idei şi practici sociale.
Apoi, spre deosebire de Eschil şi Sofocle, Euripide preferă să trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte să aducă pe scenă situaţiile cele mai violente, cele mai fecunde în pasiuni şi în suferinţe de mare efect patetic. O fiică trimisă la moarte de propriu-i tată; o soţie se sacrifică de bună voie spre a-şi salva soţul; o mamă scoate ochii celui ce i-a ucis fiul şi-i înjunghie copiii; o femeie e devotată de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o soţie înşelată şi părăsită se răzbună omorându-şi rivala şi proprii săi copii a€“ iată subiectele tragediilor „Ifigenia în Aulida”, „Alcesta”, „Ecuba”, „Ipolit”, „Medeea”. Pe Euripide nu-l interesează,ca pe predecesorii săi - actul de voinţă îndelung şi bine chibzuit de un erou, ci mai degrabă impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide, preferă, ca protagoniste, femei. Euripide le arată capabile de fapte oribile. Dar el nu caută nici să le condamne, nici să le înţeleagă şi să le arate motivele fiecăreia. Fedra, Medeea, Ecuba săvârşesc fapte monstruase, dar ele sunt arătate ca victime ale propriilor lor patimi. Răzbunarea Medeei este oribilă şi cu neputinţă de scuzat. Dar Euripide, cu o neîntrecută fineţe de analiză psihologică, expune drama Medeei şi a soţiei şi ca mamă, când, înainte, de a-i omorî, îşi sărută copiii:
„O prunci, daţi mamei mâna dreaptă, daţi-o s-o sărute!
Iubite mâini şi buze dragi, icoane voi
Cu nobil chip, fiţi fericiţi, copiii mei,
Dar dincol-amândoi! Căci tatăl v-a răpit
Norocul de aici. O, dulci îmbrăţişări,
Obraji plăpânzi, suflări suave de copii!
Plecaţi, plecaţi! Eu nu mai am curaj să-ntorc
Privirea către ei. Naprazna m-a zdrobit.
Presimt ce mârşăvie-s gata să-mplinesc.
Mai dârză-i patima decât e mintea mea,
Necazuri fără seamăn în lume prilejuind!”
Prin coborârea personajelor de pe piedestalul sublimului convenţional la nivelul oamenilor obişnuiţi, prin limbajul firesc al vieţii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai „modern” dintre tragicii antici şi cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni.
