Rivalul lui Eschil, mai tânăr ca acesta cu 30 de ani, introduce acum pe scenă al treilea actor, reducând astfel elementul liric, dezvoltând dialogul dramatic şi dând piesei o structură mai bogată. Din cele peste 120 de tragedii câte i s-au atribuit, s-au păstrat numai 7, printre care „Oedip rege”, „Electra” şi „Antigona”.
Cetatenii Atenei – care l-au onorat cu importante functii politice si militare, il cinsteau pe Sofocle in mod deosebit pentru inaltul sau spirit cetatenesc. Amintirile tiraniei mai staruiau in mintea oamenilor, cand Sofocle infiera tirania personificata in figura lui Creon din “Antigonia”.
Poporul Atenei deci îl aplaudă, pentru că Sofocle dădea glas ideilor şi sentimentelor poporului; şi nu numai celor politice, ci şi celor religioase.
„Oedip rege” este tragedia care a fost considerată drept cea mai desăvârşită din întreaga antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, căci şi azi „Oedip rege” este cea mai des jucată din tot teatrul grec. În final, pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea-i crimă, Oedip se pedepseşte singur scoţându-şi ochii, apoi, orb şi nenorocit, părăseşte Teba, după ce îşi ia rămas bun de la fiicele sale. Întreaga acţiune a piesei este întemeiată exclusiv pe interesul ce i-l stârneşte lui Oedip propria să cercetare. Începând cu Sofocle, tragedia devine dezbaterea unei conştiinţe morale, lupta dramatică între întrebări şi îndoieli, între stări sufleteşti alternative de speranţă şi deznădejde. Sofocle coboară tragedia la scara umană. În tragedia sa îşi găsesc ecou toate sentimentele omeneşti nobile şi generoase. Şi aceasta, cu simplitate şi naturaleţe: nimic nu-i este mai străin lui Sofocle decât emfaza, exagerarea. Totul este măsurat şi firesc, armonios şi nuanţat.
De acum înainte, tragedia greacă va mai progresa în adevăr psihlogic, în varietatea de sentimente şi de idei, în supleţe şi mişcare, în arta peripeţiilor şi surprizelor, în asemănarea mai largă cu viaţa reală. Toate acestea îşi vor găsi realizarea în opera lui Euripide.
